O bere sau două?

Nu știu alții cum suferă pe modul silențios, dar când sunt hai-hui, am eu acest noroc cu caru’: să ascult împotriva voinței mele, poveștile nemuritoare ale călătorilor cu chef de vorbă lungă cât o zi de post...de Crăciun.

Cum începusem să vă relatez, am fost părtașă la o discuție telefonică de vreo jumătate (plus două) de ceas…într-un mijloc de transport în comun, între doi utilizatori de spirtoase și multe altele din această rămurică (confirmate pe rând, în zecile de minute).

Oricât de concentrat vrei să fii la ale tale gânduri coapte/preocupări mărginite/analize pe text (încercam, pe bune, să citesc o carte)…nu prea îți iese dacă specia este fix lângă tine.

Spre finalul călătoriei, mi-a tras atenția de mânecă și mai mult îngrijorarea omului-cu-limbariţă:

Gigele, tu zici să scot banii de la alt bancomat? …[pauză vreo opt secunde]…Da’ cât o să-mi oprească…de o bere sau două?

Într-adevăr, faină metodă de măsurare a comisionului de retragere de la alte bănci față de banca emitentă a cardului.

Acum de sărbători este momentul prielnic să fim mai buni (și mai buni, maxim de buni!) și să găsim și o bere ca etalon! Motivul este chiar simplu: doar nu vreți să umblăm cu jumătăţi de măsură și anul viitor?!!

 

Fie ca…

Nu aveţi entuziasm creator (zero) pentru mesajele pe care vreţi să le transmiteţi (prin viu scris) de sărbători?

Aşteptaţi să primiţi ceva frumos pentru un forward extrem de sincer?

Nu faceţi o tragedie din asta (supărarea în exces, dăunează)…pentru că…fie ca vă salvează! Combinaţi-vă la exclamaţii.

Fie ca excesul de sare să nu se afle pe mesele voastre, dar nici în suflete, doar în mare (depărtare).

Moşul e online

O scrisoare clasică către acest prim (nu impar!) Moş din decembrie este înlocuită într-o clipă de un e-mail sau un sms. Dai un simplu şi rapid send căci Moşu’ e online (receptiv la dorinţe) şi livrarea o va face negreşit (sau negreşind adresa) (merge cu reply!).

Dacă o să vă spun (de acestă dată!) că m-am întâlnit deja cu Moş Nicolae şi ştiu ce o să primiţi, nu o să mă credeţi. Lustruiţi-vă ghetele din timp, cu încredere că nu uită pe nimeni (are şi nuieluşe) (so…”cuminţenia” nu este un „must”).

Concluzionând în prag de seară, cadouri în exces pentru toată lumea! Acestea se deschid cu zâmbetul pe buze şi o uimire de nedescris.

Un „de ce” grăbit

Ne grăbim mereu…simt cum alerg şi în vise. Şi cum aleg, desigur,  presată de… De timp, oare? De principii, să zicem? De valori, nu-i aşa? De ceilalţi, poate? De mine, cu certitudine? De ce…? Este firesc! îmi spun, parcă minţindu-mă frumos.

Cine vrei să facă toate aceste lucruri, dacă nu tu… şi mai cu viaţă, doar nu o să stai de poveşti o veşnicie până te mişti şi încă o sută de ani, să-ţi aştepti ideile să se trezească şi să se aşeze în horă, singure, învârtindu-se cu foc şi voie bună.

Acţionează! se auzi o voce hotărâtă până la ultima silabă, care insuflă energie prin fiecare literă articulată şi deloc impresionată de o zi liniştită, de duminică.

Un “de ce” grăbit mă întreabă…iar eu nu am găsit un vinovat.

Încredere culinară

Dragii mei cititori, pentru mine ieri nu a fost o zi tocmai obişnuită, ci una cu adevărat remarcabilă sau cu alte cuvinte…de boldat în calendar. Nu ştiu ce v-aţi propus voi pentru acest an nou nouţ, dar eu am avut plăcerea să bifez gătitul (acel sport extrem din bucătărie, cu contraindicaţii persoanelor neavizate şi stângace). Bineînţeles, am cugetat, am lăsat să se scurgă încet orele, am tras timpul de urechi, dar după o negare anuală a acestui eveniment, a sunat şi ceasul culinar.

Şi atunci, cum altfel să încep procesul de domeniul fantasticului dacă nu anunţând cu tam-tam, pe toată lumea că o voi face! Ideea de bază de la care am pornit pe acest drum care nu are cale de întoarcere a fost să colectez sfaturi cât mai multe, să conştientizez ce mă aşteaptă şi să mă asigur că voi fi căutată ulterior „Alo, mai trăieşti?”, întrebare esenţială în cazul experimentelor ce vor urma.

Primul telefon după ce am răsfoit-o pe celebra noastră „Marin” (da, da…cartea de bucate) a fost dat mamei, care nu ştia cum să-mi povestească cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Bun. A urmat al doilea… sfaturi utile din nou. Credeţi că m-am potolit? Greşit. Au urmat alte zeci. Nu voi transforma articolul într-unul culinar, dar nu ezitaţi să emanaţi încredere în forţele proprii şi în intuiţie. Se pot muta şi munţii, nici nu aveţi idee.

Debutul m-a ambiţionat să privesc bucătăreala cu ochi mai duioşi şi să am o satisfacţie greu de descris (nu ucis!). Un mic pont, pentru amatorii mei: fără excesdesare.

La voi a decurs totul în acelaşi ton (de peşte)?

Adio, dar celebru!

Câteodată, în viaţa zugrăvită de griji şi zâmbete şterse ale muritorilor, un citat cu tâlc este nemaipomenit…da’ ştiţi voi, trebuie să fie acolo, adaptat momentului, infiltrat bine, să se potrivească „mănuşă” şi contextului.

Că îţi mai trebuie şi intonaţie pentru publicul receptor (să ai priză, nu?), nici nu mai aduc vorba la mal. Şi celebru, musai, altfel nu mai stăm la discuţii serioase în prag de seară răcoroasă!

Probabil vă este cunoscută situaţia asta: eşti ales (printr-o pură întâmplare întâmplătoare a sorţii sau o nominalizare mai ceva ca la Oscar) să-ţi dai pe spate (faţă, cum doreşte căprioara) citatul preferat sau cel ce te reprezintă până la stele şi-napoi.

Nu ar fi o tragedie când ai timp să te documentezi, o faci cât e ziulica de lată ori lungă şi unde mai pui că descoperi şi în alte limbi…străine ţie, dar pe care le înveţi numa’, numa’ să laşi o impresie grozavă într-un final copleşitor.

Dar cum cele mai savuroase momente sunt cele spontane (aşa am fost minţită!), să vezi atunci dezlănţuiri! Nu vor urma dezvăluiri senzaţionale, dar „niciodată să nu spui niciodată”.

Aşa că, mai toate fătucile de pe facebook, share-uiesc…care mai de care, cu moţ cocoţ… citate la pachet cu pozici reprezentative! Sublim! Dacă omul aşa vrea să se manifeste, nu voi sta în calea socializării moderne…like şi o nouă zi minunată ne aşteaptă doar pe unii dintre noi.

Să amintesc şi de mesajele de adio? Cele mai multe sunt compuse din citate… câtă esenţă şi pricepere ne domină şi mângâie simţurile fine! Sublim din nou!

La vorbe, înainte!

Lăsând plăcintele deoparte, suntem îngrozitor de guralivi. Comentăm orice mişcă-n ţara asta, râul…ramul… şi o facem dedicaţi detaliilor. Cum altfel să se explice faptul că ne place să povestim ore în şir la telefon? Ok, rectific pentru voi acum, dragilor. Noi, domniţe şi domnişoare, ne petrecem foarte mult timp vorbind vrute şi iar vrute, amintindu-ne orice şi exagerând fireşte şi natural cu amănuntele cât e ziulica de lungă şi tot nu epuizăm subiectele ce sunt musai de dezbătut. Câtă suferinţă se adună, nu?

Citeam un articol mai devreme, că în 2011 românii au petrecut  58 de miliarde de minute trăncănind la telefon. Ar fi bine să faceţi o socoteală simplă (nu vă apucaţi acum de ecuaţii cu două necunoscute!) sau să reflectaţi asupra timpului irosit.

Sunt convinsă (spre precisă) că nu o să pricepeţi niciodată că avem multe de povestit, că apar tot felul de amănunte esenţiale, informaţii vitale, lucruri neprevăzute şi pe lângă toate acestea înşirate şi deşirate, sunt de montat şi scenarii şi de reluat elemente din trecut. Nu este deloc uşor nici pentru noi. Clar, nu trebuie să se piardă nimic şi dintr-o dată, devenim nişte responsabile de conţinut neînţelese.

Acum serios, suntem un popor vorbăreţ din cale-afară şi ar fi prea mult să renunţăm şi la această plăcere nevinovată…

Listă pentru părinţi

Dacă tot am revenit cu şcoala în suflet şi în gând, vă prezint o listă serioasă şi impunătoare de rechizite pentru o grădiniţă de stat. Probabil cerinţele nu diferă foarte mult faţă de una particulară (aştept cuminte să mă contraziceţi). Vă rog să vă aşezaţi confortabil în faţa calculatorului căci aveţi de citit…

Începem cu o carte de colorat, dar nu oricare…ci cu imagini mari! Continuăm cu o cutie de culori (tot mari!), două creioane, două blocuri de desen, o cutie de acuarele (tip pastile)(şase culori), două pensule, plastelină, lipici la tub, o mapă de plastic, două dosare de plastic, zece folii pentru îndosariere, cinci folii pentru laminare, trei culori de hârtie creponată, un set hârtie glasată, un set hârtie autocolantă, un top hârtie xerox, zece coli colorate A4, cinci cartoane colorate A4, un carton mare lucios, o carte mare de poveşti. Terminăm glorios cu trei metri de şnur colorat, o cutie pioneze colorate, o folie cu etichete, dublu scotch, biblioraft.

Mai sunteţi pe blogul meu sau aţi aţipit între timp? Hai cu înviorarea de la mic la mare! Nu vă lăsaţi aşa uşor pradă listei interminabile de rechizite. Într-un final, toată lumea este fericită. Cum aşa? Păi, vă promit că vă fac o schemă scurtă şi limpede ca apa de izvor: părinţii cumpără tot, copiii se laudă cu aceste achiziţii, educatoarea are material didactic, grădiniţa prosperă şi gata! Acesta este un scenariu frumos, fără duble sau actori prost plătiţi.

Credeţi că s-a exagerat pe undeva? Aştept comentariile voastre sincere…

 

Blog de vânzare?

De câteva zile (vreo cinci să tot fie!) mă întreb de ce şi-ar vinde lumea blogul. Dornică din cale afară şi curioasă până la stele de a afla şi alte păreri mai avizate, mă minunez şi eu p-aici .

Dacă oamenii îşi vând locuinţele, maşinile, telefoanele mobile, visele (în magazine!), câte şi mai câte ştiute şi neştiute pentru anumite sume de bani, după o prezentare spectaculoasă, cine îi opreşte să-şi pună blogul sub lacăt, cu o plăcuţă haioasă „de vânzare”, un articol de adio şi o masă de rămas bun.

Se gândeşte omul că a venit vremea despărţirii după ce i-a oferit o educaţie, l-a ţinut la şcoli înalte, i-a arătat lumea bună, după ce l-a crescut de când era în scutece (de la primul articol) şi nici nu auzise de cititori unici/zi, abonaţi, zelist, lepşe, dezbateri şi recomandări.

Să-ţi pui blogul la înaintare… pentru o sumă de bani? Nu aş putea să fiu de acord cu o asemenea decizie. Mai întâi ar trebui să descoperim ce înseamnă acel blog pentru persoanele respective. Dacă nu se identifică cu el sau blogul în sine este o afacere, lucrurile sunt din start simple: te dau şi gata, fără vreo urmă de regret sau lacrimi de crocodil.

Dragul meu blog, tu ştii prea bine că nu am astfel de gânduri reci cu tine nici pe criză, nici dacă se anunţă soare, vânt ori fenomene meteorologice periculoase. Nu ne jurăm noi prietenie veşnică, dar nu te înstrăinez. Nu plecăm nicăieri, nici eu, nici tu… şi aşteptăm în continuare vizite în aceste vremuri de paradă.

Lacrimi politice…

Şeful Poliţiei Judeţene Neamţ, comisar-şef Aurelian Şoric a declarat astăzi, cu ochii înlăcrimaţi, într-o conferinţă de presă, referitor la acuzaţiile potrivit cărora ar avea legături cu gruparea Mararu, următoarele:

„Nu am nicio legătură cu familia Mararu. Am avut o relaţie cât se poate de firească. De ce este interlop (n.r. – Gheorghiţă Mararu) pentru că dădea bani la oameni şi le lua camătă? Sunt procurori care dau bani.”

După o asemenea declaraţie…încerc să-mi revin. Ilegalitatea este plânsă oficial… după cum se observă cu ochiul liber (de stânga, de dreapta, cum doriţi). Nu este jalnic, nu...nici penibil. Nici grav. Nu aducem în discuţie demnitatea şi onoarea unui comisar-şef. Nu facem diferenţa între interlopi şi poliţişti... sau trebuie?

Uneori asemănările sunt mult mai evidente. Nu mă ascultaţi… vorbeam aşa în general.