Todo sobre mi madre

Dacă ieri nu ştiam cum să îmi mai exprim dorinţa năvalnică pentru vizionarea filmelor în regia lui Pedro Almodóvar şi nici să o definesc, azi sufăr de sindromul almodovarism… Clar şi limpede, fără remediu şi alte discuţii pe tuşă! Mi-a venit şi o idee (ce zi creativă!)… şi cum acestea sunt bune de pus în practică pentru a  scăpa de framântări ulterioare, uitaţi la ce s-a ajuns: să vă prezint filmul Todo sobre mi madre (All about my mother), lăsându-vă cu replicile culese de mine.

Întotdeauna am depins de bunătatea străinilor.

Succesul nu are nici gust, nici miros. Şi când te obişnuieşti cu el, e ca şi cum n-ar exista.

Femeile ar face orice pentru a evita să fie singure. Femeile sunt mai tolerante, dar asta e bine.

Nu ne alegem părinţii. Sunt cine sunt.

Sunt oameni care cred că copiii se fac într-o zi. Dar iţi cer mult timp, foarte mult timp.

Filmul este dedicat: Tuturor actriţelor care au jucat roluri de actriţe… Tuturor femeilor care joacă şi bărbaţilor care joacă şi devin femei… Tuturor care vor să fie mame. Mamei mele.

Pentru doritori şi curioşi în egală măsură, o să pun şi un trailer. Aşa, să vă încânte ochiul. Da, cel pe critic!

P.S. Uitasem să vă spun: joacă şi Penélope Cruz în acest film… Nu e minunat?

Volver

Nu ştiu dacă se poate afirma că am făcut o pasiune pentru filmele lui Pedro Almodóvar, dar m-au prins şi nu îmi dau pace. Este un regizor ce nu te lasă să intuieşti cum se termină un film, ci te invită frumos să-l urmăresti şi spre final îţi arată cum au stat lucrurile în realitate… Cum sună realitate în filmele lui Almodóvar! În Volver (Întoarcerea) vorbim de realitate şi ficţiune, de împletiri ale acestora, de crime tăinuite, de dragoste maternă, de familie… mai ales secrete de familie, lucruri ce nu se spun cu voce tare. Şi aici, Penélope Cruz este actriţa din rolul principal pe care nu ai cum să nu o îndrăgeşti şi să fii alături de ea, ştiind foarte bine să dăruiască viaţă personajului ei şi să-l contureze remarcabil în sufletele noastre. Toată nebunia asta frumoasă să fie de la vânt?

  „E vântul. Blestematul ăsta de vânt scoate oamenii din minţi.”

An Education

„An Education” este nominalizat la trei premii Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună actriţă (Carey Mulligan) şi cel mai bun scenariu scris după un material (Nick Hornby).  Îl recomand cu caldură, înainte de a începe să vă povestesc… Jenny este o adolescentă de 16 ani, ce se pregăteşte intens pentru a fi admisă la Universitatea Oxford, mulţumindu-şi astfel părinţii conservatori. Dar, în viaţa ei plictisitoare… apare fermecătorul şi cuceritorul David, un bărbat mult mai în vârstă care reuşeste foarte uşor să o încânte cu un alt stil de viaţă: libertin, luxos şi fără griji. O vrăjeşte pur şi simplu, o distrage de la scopul ei iniţial, îi vinde amăgiri şi o minte frumos pe această tânără „matură, dar nu înţeleaptă”. Filmul ne oferă o lecţie educativă despre viaţă, moralitate şi dragoste, şi cred că aveam nevoie de acest aer proaspăt pe care îl emană până la final.

Paris…in the air

Sa mai scriem si despre filme… unele plictisitoare? De ce as face asa ceva… poate voua chiar v-au placut, si ma trezesc eu sa le iau la bani marunti. De ce nu pana la urma… doar mi-am pierdut o seara de sambata si una de duminica, vizionand aceste minunatii cinematografice, mai precis „Up in the air” si „From Paris with love„. Cum n-am mai scris despre doua filme in acelasi post (mama, ce grozavie !), titlul s-a vrut o combinatie a celor doua, fericita daca v-a atras atentia de la treburile voastre zilnice si mult mai importante sau neinspirata daca ati crezut altceva. Acum, daca tot sunteti pe aceste meleaguri, ale post-ului (ce bine s-a nimerit!) mai ramaneti putin prin zona. Ce sa va povestesc? „Up in the air” l-am urmarit pana la final pentru zambaretul si fermecatorul George Clooney, care arata inca destul de bine si joaca exceptional. Numai cuvinte de lauda, la adresa lui, iar despre film… da, vrea sa transmita un mesaj, dar mi se pare fortat. Sa va mai spun ca este nominalizat la 6 premii Oscar? Duminica seara am schimbat comedia, pentru un film de actiune „From Paris with love„, ce-l are in prim plan pe John Travolta. Si cum sa nu-l mentionez si pe Jonathan Rhys Meyers, cum a avut el saracul grija de vaza… Dar pentru un sir interminabil de explozii si impuscaturi, mergeti la film. Sau daca ploua si nu aveti chef sa stati in casa, butonand telecomanda, puteti, de asemenea, sa va opriti la cinema.

*Sursa poza

Îmbrăţişări frânte

Filmul Los abrazos rotos (Îmbrăţişări frânte), regizat de Pedro Almodóvar, o are in distributie pe frumoasa actrita Penélope Cruz ce nu dezamageste nicio clipa, fiind deja la a patra colaborare fructuoasa cu regizorul spaniol. Ne cucereste din primul cadru, prin simpla prezenta si ne arata pe parcursul filmului cum se manifesta dragostea pentru cei ce o au in preajma: o dragoste parinteasca – grija pentru tatal bolnav, obsesiva – iubirea fara limite, ce depaseste treptat granitele varstei, acumuland o gelozie violenta (Lena-Ernesto Martel), sfarsind cu o dragoste nebuna, frumoasa, pasionala, dezlantuita – a regizorului Mateo Blanco pentru actrita Lena.

Acestea fiind spuse, te intreb daca vrei sa te lasi vrajit de intrigi, tradare, iubire si dorinte, sentimente ascunse, obsesive sau sincere? Atunci nu-mi ramane decat sa-ti doresc  imbratisari frante… in viata, macar pentru 129 de minute.

Avatar

Da…m-am trezit si eu sa scriu despre „Avatar„-ul lui James Cameron. Asa am promis si sunt om de cuvant (in majoritatea timpului pierdut). Vazusem acasa doar jumatate de ora din film si l-am lasat… mai bine merg la cinema pentru coloana sonora, efecte speciale si sa evit pauza cand imi e mai draga vizionarea pentru a raspunde la telefon, la usa sau mai stiu eu ce chestii se intamplau tocmai atunci. Sala a fost aproape plina, cu popcorn si cola pentru toata lumea venita sa rontaie si sa iasa din casa intr-o seara de sambata. Spre mirarea mea, chiar au fost linistiti si vrajiti parca de acest film, de animatie, de personajele albastre, de liane, de tot felul de creaturi neobisnuite, de povestea de dragoste, de minunatiile planetei Pandora. Nu mi-am dat seama cand au zburat cele aproape trei ore…petrecute intr-un univers ireal, lasandu-mi imaginatia acolo pentru plasmuiri… La sfarsitul filmului am ramas cu sentimentul ca iubirea invinge totul, trece peste uman si te lasa intr-o lume fantastica.
La Avatar, cu voi!

Vorbeste cu ea

Impresionant si emotionant… Intr-adevar, Pedro Almodóvar, marele regizor spaniol isi merita cu varf si indesat renumele international in lumea filmului. Hable con ella (Vorbeste cu ea) este un film care a reusit sa ne trezeasca la realitate, una destul de fireasca, de multe ori socanta de-a dreptul, cutremuratoare care imbina nebunia cu tandretea, iubirea cu grija obsesiva. Ajungi sa te intrebi clipa de clipa daca este normal ceea ce se intampla…”Cum este sa ramai fara idei sau sentimente”…sa afli ca persoana pe care o iubesti poate fi in coma o luna, ani sau toata viata.
Doua povesti de viata ce incep a se intersecta, a se imbina, lasandu-ne pe noi sa le apreciem sinceritatea si singuratatea sau sa le judecam aspru… Vorbeste cu ea este un indemn la comunicare, la eliberarea sentimentelor infranate. O nebunie reala am putea adauga, pentru ca … „dragostea e cel mai trist lucru, atunci cand dispare”, asa cum ne invata unul dintre personajele principale…

El Metodo

„El Metodo” este un film ce l-am vazut la recomandarea unui prieten („Prietenii stiu de ce!”, nu-i asa?)…un film italiano-spaniolo-argentinian ce te prinde, te surprinde si te incearca. Cel putin asa imi place mie sa cred, pentru ca, pe tot parcursul vizionarii lui, te transpui in pielea concurentilor si te gandesti ce solutii ai pentru situatiile expuse.
Pe scurt: sapte concurenti pentru un post de director intr-o companie multinationala sunt selectati printr-un concurs in care cel care ii intervieveaza foloseste metoda Gronholm. Interactioneaza intre ei, se amuza, se critica, „se sapa” unul pe altul pentru a ramane in competitie. Evident, exista un singur invingator.

Paris

Paris…un oras fascinant, ce poate fi plin de „povesti” care nu sunt intotdeauna romantice si siropoase, ci reale… Daca vizionezi filmul in regia lui Cédric Klapisch si reusesti sa ramai 2 ore prins in lumea personajelor, realizezi ce inseamna a-ti trai viata, o apreciezi si parca problemele neinsemnate cu care te confrunti devin cele mai importante.

Reticenta ce m-a calauzit la inceputul filmului s-a disipat pe masura ce constientizam ca actiunea se desfasoara pe mai multe planuri, intersectandu-se aproape insesizabil… Am fost nerabdatoare sa urmaresc vietile unor oameni asa de diferiti si pe cat se poate de normali, oameni ce incercau sa se regaseasca in fiecare clipa, acceptandu-se asa cum erau. Parisul privit de la balcon prin ochii dansatorului bolnav surprinde cel mai bine detaliile unui oras insufletit, cu lucruri firesti si apasatoare pentru fiecare dintre noi.