Cu siguranță nu aveți cum să ghiciți ce m-a determinat să fac o astfel de afirmație care nu trebuie ignorată sau îmbrâncită pe scări nici în ruptul capului. Voi încerca în cele ce urmează să îngrop misterul, să-l adâncesc și să-l răsucesc mai mult, fără să vă dezvălui câte-n lună și în stele de la frumos început.
Ce credeai, dragă cititorule isteț, că un om cu un debit verbal impresionant are mereu ceva de spus? Uneori, cuvintele lui tac. O tăcere veritabilă se așterne în toată încăperea, deși sunetele nu mint și sunt din ce în ce mai apăsătoare, răsunând fără noimă pentru cei prezenți.
Cum poate avea un discurs fără să lase în mintea noastră măcar o urmă, o fărâmă, o boabă, un praf… de înțelegere, un gram de luciditate ? Probabil, literele i-au înghețat pe rând… și par atât de seci într-o lume privită doar de sus!
Cu presupunerile mele merg înainte și simt o oarecare tristețe și în glas. Clar! Cuvintele de un soi repezit nu exprimau nimic, nu produceau emoții nici măcar unui visător rătăcit ori ascuns bine după deget. Au fost surprinse nemișcate… și înțepenite în fraze lungi, dar fără rost și mai ales anoste.
Liniștea actuală, în ciuda aparențelor fonetice mi-a rămas întipărită în suflet… dar voi ce credeți despre cuvintele fără grai, de gheață?
