Negocierea sentimentelor

O să credeţi că am luat-o razna…mai rău decât eram. Cum să inserez un astfel de titlu scandalos la prima înfăţişare pe un blog paşnic? Şi despre ce să fie vorba de fapt, şi de drept mai puţin? Cum să le aduc cititorului pe aceeaşi linie şi la un astfel de nivel de percepţie fără să provoc revoltă sau să asmut spiritele ori să tulbur marea?

Tratative duse între sentimente, pentru ele, de dragul sau în cinstea lor? De ce să trăim excesul de mirare, de ce să fim contrariaţi până în pânzele albastrului infinit de o asemenea alăturare a cuvintelor, oarecum nevinovate? Cum poţi negocia nişte convingeri personale, un amalgam de senzaţii, pasiune, afecţiune şi emoţii? Sunt atâtea elemente disparate… şi totuşi comune umanului.

Când nefirescul se completează în realitate şi visarea în trezirea tuturor simţurilor, se poate atinge acea negociere sufletească? Uneori sunt de neînţeles… asemenea valurilor mării şi brizei unei veri tomnatice, ca o pată de culoare printre non-culori, precum un motiv nobil, dar nedefinit într-o lume a concretului.

Listă pentru părinţi

Dacă tot am revenit cu şcoala în suflet şi în gând, vă prezint o listă serioasă şi impunătoare de rechizite pentru o grădiniţă de stat. Probabil cerinţele nu diferă foarte mult faţă de una particulară (aştept cuminte să mă contraziceţi). Vă rog să vă aşezaţi confortabil în faţa calculatorului căci aveţi de citit…

Începem cu o carte de colorat, dar nu oricare…ci cu imagini mari! Continuăm cu o cutie de culori (tot mari!), două creioane, două blocuri de desen, o cutie de acuarele (tip pastile)(şase culori), două pensule, plastelină, lipici la tub, o mapă de plastic, două dosare de plastic, zece folii pentru îndosariere, cinci folii pentru laminare, trei culori de hârtie creponată, un set hârtie glasată, un set hârtie autocolantă, un top hârtie xerox, zece coli colorate A4, cinci cartoane colorate A4, un carton mare lucios, o carte mare de poveşti. Terminăm glorios cu trei metri de şnur colorat, o cutie pioneze colorate, o folie cu etichete, dublu scotch, biblioraft.

Mai sunteţi pe blogul meu sau aţi aţipit între timp? Hai cu înviorarea de la mic la mare! Nu vă lăsaţi aşa uşor pradă listei interminabile de rechizite. Într-un final, toată lumea este fericită. Cum aşa? Păi, vă promit că vă fac o schemă scurtă şi limpede ca apa de izvor: părinţii cumpără tot, copiii se laudă cu aceste achiziţii, educatoarea are material didactic, grădiniţa prosperă şi gata! Acesta este un scenariu frumos, fără duble sau actori prost plătiţi.

Credeţi că s-a exagerat pe undeva? Aştept comentariile voastre sincere…

 

Am început… şcoala!

Am început şcoala… sufleteşte! De ce să nu recunosc şi eu încă din primele rânduri că am fost cu gândul la toţi elevii care au început astăzi şcoala? Nu ştiu dacă vă mai pare fascinant mersul la şcoală, dar parcă nu putem uita prima zi, cu emoţii sincere, cu codiţe împletite, cu uniformă, cu părinţi, cu bunici, cu flori, cu nerăbdare şi ore numărate. “Să păşeşti cu dreptul în clasă”, “să îi oferi florile învăţătoarei” şi “să nu uiţi la ce oră începi a doua zi”… câte griji pentru un copil, nu?

Atâtea griji frumoase pe care le vom trăi din nou, prin ochii, prin povestirile şi trăirile fiecărui bobocel inocent. Nu are sens să aducem în discuţie ceea ce îi aşteaptă de fapt, când se vor confrunta cu sistemul actual de învăţământ, cusut în fiecare an şcolar cu reforme născocite după bunul lor plac.

Vor învăţa să facă faţă provocărilor vieţii, pas cu pas… . Chiar dacă nu mai suntem demult încrezători într-o lume mai bună, nu vreau să îi descurajăm. Da, învăţaţi! Citiţi şi fiţi curioşi, puneţi întrebări acum…când suntem obligaţi să avem răspunsuri pentru voi, mai târziu le veţi afla singurei.

Dar în prima zi de şcoală ar trebui să surprindem numai lucrurile frumoase, aşa-i? Sper că toţi boboceii au zâmbărit azi şi mâine vor afla măcar numele colegului de bancă. Să le urăm multă baftă şi numai calificative bune (FB-uri, clar)!

După cum vă spuneam… am început şcoala, sufleteşte!

 

 

 

Fericire…la pachet!

De câte ori te-ai întrebat “dacă eşti fericit”… dacă îţi este bine aşa… sau totuşi…te complaci într-o stare, pe care o vezi încărcată de naturaleţe ca să nu dai motive societăţii să te condamne şi să te judece dacă nu eşti în primele rânduri, să rămâi ancorat în acea rutină pentru alte persoane, să nu-i răneşti în vreun fel cu atitudinea ta de răzvrătit sau nemulţumit.

De câte ori ai fost întrebat “dacă eşti fericit”… ţi se părea absurd să admiţi o astfel de întrebare, aproape nefirească împrejurării, dar zâmbeai…uşor, îngândurat şi răvăşit de privirea ce aştepta un răspuns sincer şi prompt. Nu mai conta nimic, doar minutele acelea, fără regrete şi remuşcări. Era o fericire împlinită, în mii de culori ce inundau raţiunea. Era o fericire de care aveai nevoie negreşit… şi de care erai conştient doar în acele momente.

De câte ori te vei întreba acum “unde-mi este fericirea”…? Este aşa de cumplit să aleagă altcineva în locul tău, să treci la negarea stării de mulţumire sufletească pe care o cunoscusei… Prin urmare, ai ajuns unde erai la început, într-un cerc vicios şi crud. Nefericită fericire!

De câte ori ne-am întrebat ce este fericirea… şi cât timp rămâne alături de noi? O veşnicie, ani de zile sau este legată de clipe… care vin şi trec? Există o aşa-zisă reţetă a fericirii, distinctă pentru fiecare individ? E clar că avem aşteptări diferite de la viaţă, dar nu uita că fericirea îţi alină sufletul…

O nebunie de dor!

Există un moment în viaţă… când îmbrăţişăm laşitatea, negând orice alternativă?

Blog de vânzare?

De câteva zile (vreo cinci să tot fie!) mă întreb de ce şi-ar vinde lumea blogul. Dornică din cale afară şi curioasă până la stele de a afla şi alte păreri mai avizate, mă minunez şi eu p-aici .

Dacă oamenii îşi vând locuinţele, maşinile, telefoanele mobile, visele (în magazine!), câte şi mai câte ştiute şi neştiute pentru anumite sume de bani, după o prezentare spectaculoasă, cine îi opreşte să-şi pună blogul sub lacăt, cu o plăcuţă haioasă “de vânzare”, un articol de adio şi o masă de rămas bun.

Se gândeşte omul că a venit vremea despărţirii după ce i-a oferit o educaţie, l-a ţinut la şcoli înalte, i-a arătat lumea bună, după ce l-a crescut de când era în scutece (de la primul articol) şi nici nu auzise de cititori unici/zi, abonaţi, zelist, lepşe, dezbateri şi recomandări.

Să-ţi pui blogul la înaintare… pentru o sumă de bani? Nu aş putea să fiu de acord cu o asemenea decizie. Mai întâi ar trebui să descoperim ce înseamnă acel blog pentru persoanele respective. Dacă nu se identifică cu el sau blogul în sine este o afacere, lucrurile sunt din start simple: te dau şi gata, fără vreo urmă de regret sau lacrimi de crocodil.

Dragul meu blog, tu ştii prea bine că nu am astfel de gânduri reci cu tine nici pe criză, nici dacă se anunţă soare, vânt ori fenomene meteorologice periculoase. Nu ne jurăm noi prietenie veşnică, dar nu te înstrăinez. Nu plecăm nicăieri, nici eu, nici tu… şi aşteptăm în continuare vizite în aceste vremuri de paradă.

Lacrimi politice…

Şeful Poliţiei Judeţene Neamţ, comisar-şef Aurelian Şoric a declarat astăzi, cu ochii înlăcrimaţi, într-o conferinţă de presă, referitor la acuzaţiile potrivit cărora ar avea legături cu gruparea Mararu, următoarele:

“Nu am nicio legătură cu familia Mararu. Am avut o relaţie cât se poate de firească. De ce este interlop (n.r. – Gheorghiţă Mararu) pentru că dădea bani la oameni şi le lua camătă? Sunt procurori care dau bani.”

După o asemenea declaraţie…încerc să-mi revin. Ilegalitatea este plânsă oficial… după cum se observă cu ochiul liber (de stânga, de dreapta, cum doriţi). Nu este jalnic, nu...nici penibil. Nici grav. Nu aducem în discuţie demnitatea şi onoarea unui comisar-şef. Nu facem diferenţa între interlopi şi poliţişti... sau trebuie?

Uneori asemănările sunt mult mai evidente. Nu mă ascultaţi… vorbeam aşa în general.

Concert Bon Jovi

M-am trezit şi eu să vă dau de ştire: Bon Jovi în România, la anu’! Se simte fericirea în glasul meu? Mă scuzaţi, m-a luat valul… în scrisul meu? Am intrat pe site-ul lor oficial să fiu şi mai convingătoare când vă povestesc… îi vom avea în Piaţa Constituţiei, pe 10 iulie 2011.

Concertul formaţiei Bon Jovi de la Bucureşti va face parte din turneul The Circle Tour, prin care trupa rock îşi va promova şi ultimul album, intitulat The Circle. Mai aveţi puţină răbdare căci biletele vor fi puse în vânzare începând cu 10 decembrie!

Ce spuneţi, mergeţi la concert? Vă las să vă mai gândiţi… ascultând melodia mea de suflet:

Nu o să vă spun

Nu o să vă spun că rubrica săptămânală este iarăşi în atenţia mea, nu-i aşa …după o pauză îndelungată şi nemeritată. Şi cum să nu vă spun eu cât de dor îmi era de subiecte nezise, nedezvăluite şi neserioase (de ciocolată)! Să trecem la treabă (citind prospectul) şi să lăsăm vorbăria asta de introducere că doar nu ne ştim de ieri.

Nu o să vă spun că Ministerul Finanţelor vrea să continue programul “Prima Casă” (Prima Casă 3 sau singur în casă?), dar are aşteptări mai mari din partea băncilor (mai multă implicare şi transparenţă, clar!)…

Nu o să vă spun că autostrada Bucureşti-Constanţa va fi finalizată până la sfârşitul anului 2011! (cine mă va crede!)

Nu o să vă spun nici de investiţiile străine directe ce au scăzut cu 40% faţă de perioada similară a anului trecut.

Nu o să vă spun că doar 9% dintre romani cred în minuni, şi anume într-o îmbunătăţire a situaţiei lor financiare anul viitor.

Nu o să vă spun de… hotelul de gheaţă de la Bâlea Lac ce va fi deschis şi anul acesta începând cu 24 decembrie!

Nu o să vă spun că acele convorbiri purtate prin telefon mobil ale bancherilor, brokerilor şi managerilor fondurilor de hedging şi investiţii din Marea Britanie vor trebui înregistrate din noiembrie 2011 pentru a ajuta la depistarea abuzurilor.

Nu o să vă spun că lucrurile se înrăutăţesc înainte de a se îmbunătăţi. (nu vă spun eu!)

Nu o să vă spun nici de cauciucurile de iarnă, vedetele nevinovate ale sezonului rece.

Aşadar, pentru cei neştiutori şi neinteresaţi, nu o să vă spun suficient de multe… De fapt, nu o să vă spun nimic.

Am uitat.

Îmi era somn… eram la câteva minute (să zicem vreo şapte-opt) să mă las pradă acelui somn de frumuseţe despre care scriu toate revistele glossy, dar vedeţi voi… când inspiraţia te loveşte, te ridici din pat şi ajungi adormit în faţa unui calculator…

La locul cu pricina, sunt… se pare… mai relaxată. Dar ce mă pune sfântul să constat? Ideile de mai devreme ce năvăleau nevoie mare şi îmi invadau groaznic gândurile s-au risipit, au amorţit fără drept de apel. Măi, voi chiar aşa aţi aţipit? am cugetat cu voce tare.

Poate se mai întâmplă şi pe la case mai mari, dar uite că acum… a sărit (după ce a ţopăit) şi somnul. Mă gândesc cine va citi acest post neinspirat? V-am pus şi pe voi pe drumuri (aici râd nevinovat)! Măcar dacă ştiam vreun banc ca să mai staţi dacă tot aţi ajuns pe meleagurile acestui biet articol, dar cum nu mi le mai amintesc în secunda următoare… nu scap basma curată!

Am uitat! m-am scuzat timid.